Despre
sinceritate şi prietenie
Mi
se pare că foarte mulţi oameni îşi fac despre sinceritate o idee atât de puţin
clară, încât ajunge mai degrabă o superstiţie. Se spune: a fi sincer înseamnă a
nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui nimic, a te deschide de tot. Exact; dar
criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti
considerat sincer nu când „nu ascunzi nimic” celuilalt – ci când nu
ascunzi ce se aşteaptă de la tine să nu ascunzi. E paradoxal, dar aşa
e; sinceritatea ta se verifică nu prin tine, ci prin celălalt. Eşti sincer
numai când spui ceea ce vrea şi ceea ce se aşteaptă altul de la tine să spui.
Dacă
mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e
nici una, nici alta – nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urâtă şi foarte puţin
deşteaptă, eşti sincer. Dar dacă îi mărturiseşti că toate acestea n-au absolut
nici o importanţă, că ai avea alte lucruri de spus (de pildă, că îşi macină
timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că îşi închipuie o sumă de
lucruri care o depărtează de adevăr şi de, hai să spunem, fericire) – atunci nu
eşti nici sincer, nici nesincer, eşti nebun. „Sinceritatea” este o
voluptate amară, pe care o caută fiecare dintre noi; amară pentru că adesea ne
face să suferim; şi totuşi o voluptate, pentru că ni se descoperă cele ce voiam
să aflăm, şi, mai ales, pentru că ne satisface acea eternă sete de a se vorbi
de noi, de a constata că existăm (deoarece atragem atenţia celorlalţi), că nu
ne învârtim într-o lume nefavorabilă (e ciudat cât de mult ne temem de o lume
"defavorabilă", de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă
de care nu putem fi "sinceri"); de a ne verifica şi justifica,
într-un cuvânt, existenţa. Vrem să fie lumea sinceră cu noi, ca să ne asigurăm
că nu suntem singuri. Nimic nu dă mai mult decât sinceritatea acea certitudine
că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc; că nu suntem singuri.
De aceea, în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se
deschid sufletele, se caută unul pe altul; tocmai pentru a anula acel înspăimântător
sentiment al solitudinii, al izolării definitive. Este şi sinceritatea un
aspect al instinctului de conservare, ca atâtea altele. Numai că, aşa cum am
spus mai sus, sinceritatea aceasta este o superstiţie a noastră, nu o realitate.
Deoarece ni se cere să spunem numai acele lucruri sau acele adevăruri pe care
le aşteaptă tovarăşul nostru.
În
fond, şi sinceritatea participă la acea foarte complicată clasă de sentimente
şi orgolii care se numeşte, în bloc, prietenie – şi care, trebuie s-o
recunoaştem, constituie una dintre cele mai serioase motive pentru a iubi
viaţa. Şi în prietenie se întâmplă acelaşi lucru ca şi în sinceritate: eşti
iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău
în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Ca şi în „sinceritate”,
în prietenie nu poţi fi tu însuţi. Eşti iubit nu pentru tine – ci eşti iubit
pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, sau verifica, sau contrazice,
sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plânge, pentru că şi tu
faci la fel: toată lumea face la fel...
Cred
că există şi altfel de sincerităţi, după cum există şi altfel de prietenii.
Câteva pilde de asemenea prietenii şi sincerităţi am mai avut prilejul să le
menţionăm, atunci când am scris despre ridicol. Este întotdeauna destinul
marilor sincerităţi şi marilor prietenii să pară ridicole.
Ceea
ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni
sacrifică libertatea celuilalt. Şi înţeleg prin „libertate” suma
posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se
compromite. Eşti iubit pentru că prietenii s-a obişnuit cu tine să te vadă pe
stradă, să te întâlnească la cafenea sau pe terenul de sport, s-au obişnuit
să-i întovărăşeşti la cinematograf sau la vizite, să-ţi placă, în general, cele
ce le plac şi lor, să gândești, iarăşi în general, ceea ce gândesc şi ei. Dacă
însă într-o zi vrei să fii liber şi vrei să faci altceva decât ceea ce se
aşteaptă ei de la tine să faci – atunci nu mai eşti un bun prieten; atunci
incomodezi, oboseşti, stânjenești. Câteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce
poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa...
Prietenia
cea mai încercată îţi dezvăluie uneori ziduri de nestrăbătut; parcă ţi-ar spune:
"Până aici te-am urmat, până aici te-am lăsat să intri; de-acum, eşti un
caraghios, eşti absurd, eşti ridicol; nu te mai pot urma!". Încercam
zilele trecute să vorbesc cu câțiva prieteni despre moarte – şi am cunoscut
încă o dată tristeţea de-a vedea cât de multe ziduri există între noi. Parcă
mi-ar fi spus: „Dragă, fii serios şi lasă prostiile la o parte!”. Ei
nu voiau să simtă că ceea ce le par lor prostii poate însemna pentru mine o
problemă esenţială. Nu înţelegeau că s-ar putea discuta o asemenea problemă, că
o puteau combate – dar nicidecum demite dispreţuitor sau indiferenţi. De multe
ori m-am întrebat ce-ar spune prietenii mei dacă aş săvârși un act
compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea; dacă, de pildă, m-aş
converti la iudaism, sau la baptism, sau aş deveni luptător de circ, sau
campion de biliard; ceva, în sfârșit, care i-ar incomoda şi i-ar nelinși. Ei
n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. N-ar încerca să treacă o
clipă în mine, ca să-mi înţeleagă nebunia. M-ar decreta pur şi simplu nebun,
poate m-ar tolera, sau poate m-ar lăsa cu desăvârșire singur.
O
prietenie nu se verifică în aşa-numitele „ceasuri grele” ale viţeii.
O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi
celuilalt. A ajuta pe un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mângâierile tale,
a-l încuraja cu sincerităţile tale nu înseamnă nimic. Altele sunt
adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin
punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu
corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi
convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin
ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin. Toate
acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata
sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi că
într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luăm mai puţin
decât ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ne e sete de mult, că
ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atâta spaimă de
ridicol. Nu numai că nu dăm pe cât ar trebui, dar şi luăm cu mult mai puţin
decât ni se oferă..'(Mircea ELIADE).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu