Bucataria inimii

Omul e plin dacă e în armonie cu universul. Dacă nu, atunci e gol; iar din aceasta stare de gol se naşte dorinţa de a poseda. Această dorinţă de a poseda poate fi umplută cu bani, cu locuinţe, cu mobilă, cu prieteni, cu orice, deoarece nu poţi să trăieşti în acest gol. E îngrozitor. Este o viaţă de fantomă. Dacă eşti gol şi înlăuntrul tău, este imposibil să trăieşti. Pentru a avea senzaţia că interiorul tău e plin există numai două căi. Fie intri în deplină armonie cu universul... te umpli cu tot ceea ce este, cu toate florile şi stelele. Aceasta este adevărata împlinire. Însă dacă nu faci acest lucru, şi milioane de oameni nu-l fac, atunci singura cale este de a te umple cu tot felul de reziduuri. Dorinţa de a poseda înseamnă că simţi pur şi simplu o stare de gol, pe care vrei s-o umpli cu orice, indiferent care ar fi acel lucru. Odată ce înţelegi acest fapt, dorinţa de a poseda dispare. Atunci apare dorinţa de a intra în comuniune cu tot ceea ce este, astfel încât tot acest gol interior să dispară.

În trecut, omul a pus un mare preţ pe sărăcie, pe care a echivalat-o cu spiritualitatea, ceea ce e lipsit de sens. Spiritualitatea e singura bogăție pe care o poate avea un om. Ea conţine toate celelalte bogăţii. Ea nu este împotriva nici unei alte bogăţii, e împotriva oricărui fel de sărăcie. Pe de-o parte, oamenii respectă sărăcia, iar pe de altă parte, vă îndeamnă: "Ajutaţi-i pe cei săraci!" Ciudat! Dacă sărăcia este atât de spirituală, atunci cel mai spiritual lucru ar fi acela de a transforma un om bogat în unul sărac. Ajutaţi-i pe bogaţi să devină săraci, astfel încât să fie spirituali. De ce să-i ajutăm pe săraci? Vreţi să le distrugem spiritualitatea? 

Banii sunt un subiect greu de abordat, din simplul motiv că nu am fost în stare să punem la punct un sistem financiar sănătos, în care banii să deservească întreaga omenire, şi nu să devină obiect de manipulare al câtorva indivizi posesivi. Banii nu reprezintă decât un mijloc de schimb, o modalitate adecvată schimbului; nu există nimic rău în ei. Felul în care e pus la punct sistemul e greşit. Dacă nu ai bani, eşti condamnat, întreaga ta viaţă e o catastrofă. Şi toată viaţa încerci să câştigi bani, prin orice mijloace. Dacă ai bani, asta nu schimbă cu nimic lucrurile; doreşti tot mai mult, iar această dorinţă nu mai are limite. Şi în cele din urmă ai atât de mulţi bani - cu toate că nu sunt destui, nu sunt niciodată destui, sunt însă mai mulţi decât ai altora - încât începi să te simţi vinovat, deoarece, pentru a-i acumula, ai folosit mijloace imorale, inumane, violente. I-ai exploatat pe ceilalţi, le-ai supt sângele, ai fost un parazit. Acum ai aceşti bani, dar îţi aminteşti de toate crimele pe care le-ai comis pentru a-i câştiga. Astfel, există două categorii de oameni: cei care încep să facă  donaţii unor instituţii caritabile, pentru a se elibera de culpabilitate și cei care se simt atât de vinovați, încât fie înnebunesc, fie se sinucid. Existenţa lor e o continuă angoasă. Şi cel mai ciudat e că respectivul om a lucrat din greu, o viaţă întreagă, pentru a acumula aceşti bani, societatea fiind cea care i-a sădit dorința, ambiţia de a fi bogat și puternic. Iar banii aduc putere; cu ei se poate cumpăra aproape orice, în afară de câteva: iubirea, prietenia recunoștința. Dar nimănui nu îi pasă de acestea.

Priviți existenţa, cu întreaga ei abundenţă. De ce era nevoie de așa de multe flori în lume? Trandafirii ar fi fost suficienţi. Existenţa e însă abundentă - milioane de păsări, milioane de animale, totul există din abundenţă. Natura nu e ascetică, ea dansează pretutindeni: în valurile oceanului, în zborul păsărilor. Ea cântă peste tot - în vântul care trece prin ramurile pinilor, în ciripitul păsărilor... De ce e nevoie de milioane de sisteme solare, fiecare sistem având milioane de stele? Nu pare să existe nici un motiv care să justifice existenţa lor, în afara faptului că această abundenţă este însăşi esenţa vieții. Existenţa nu crede în sărăcie.

Eu nu văd lăcomia ca pe o dorinţă. Ea e în realitate o boală existenţială. Nu eşti în armonie cu întregul; şi numai această armonie cu întregul te poate vindeca. Pentru mine, lăcomia nu reprezintă o dorinţă, prin urmare nu trebuie să faceţi nimic pentru a o înlătura. Trebuie să înţelegeţi acel gol pe care încercaţi să-l umpleţi şi să vă puneţi întrebarea: "De ce am această senzaţie de gol? Întreaga existenţă este atât de plină, de unde această stare de vid? Poate că m-am rătăcit. Nu mai merg în aceeaşi direcţie. Nu mai aparţin existenţei, aceasta este cauza stării de gol pe care o încerc." Rămâneţi deci în acest curent existenţial, lăsaţi-vă în voia lui; apropiaţi-vă de existenţă în tăcere, în meditaţie. Şi, într-o bună zi, veţi vedea că sunteţi plini pe dinăuntru; este un preaplin din care se revarsă bucuria, beatitudinea, binecuvântarea. Aveţi atât de mult, încât puteţi să dăruiţi întregii lumi, fără ca bogăţia voastră să se epuizeze. În acea zi, veţi fi pentru prima dată liberi de orice dorinţă de a poseda bani, mâncare, lucruri... Veţi trăi liber de această dorinţă de a poseda ce nu poate fi satisfăcută. Şi veţi găsi tot ce aveţi nevoie.

Fiecare se simte inferior într-un fel sau altul. Motivul e neacceptarea faptului că fiecare e unic. Nu se pune problema superiorităţii sau a inferiorităţii. Fiecare face parte dintr-o categorie care îi este proprie. Şi din acest lucru nu rezultă nici o comparaţie. Noi nu le-am permis oamenilor să se accepte pe ei înşişi aşa cum sunt. În clipa în care te accepţi aşa cum eşti, fără nici o comparaţie, orice inferioritate şi orice superioritate dispare. În acceptarea totală de sine vei fi liber de aceste complexe de inferioritate sau superioritate. Altfel, vei suferi toată viaţa. Şi nu pot să-mi închipui o fiinţă care să aibă totul în această lume. Unii n-au ezitat să încerce, dar au eşuat lamentabil. Fii doar tu însuţi şi va fi suficient. Eşti acceptat de soare, eşti acceptat de lună, eşti acceptat de arbori, de ocean, de pământ. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult? Eşti acceptat de întregul univers. Bucură-te şi savurează acest lucru!

Nevoia imperioasă a fiecăruia este de a fi aprobat şi recunoscut. Mentalitatea generală are la bază ideea că, până când nu suntem recunoscuţi, suntem nişte anonimi şi nu valorăm nimic. Că nu munca noastră e importantă, ci recunoaşterea ei. Aceasta înseamnă a pune căruţa înaintea boilor. Munca noastră ar trebui să fie o bucurie în sine. Trebuie să lucrezi nu pentru a fi recunoscut, ci pentru că-ţi place să fii creativ. Îţi place munca de dragul muncii. Trebuie să munceşti numai dacă-ţi place. Nu cere şi nu aştepta nici o apreciere. Dacă ea vine, bucură-te, dar nu-i da o importanţă prea mare. Dacă nu vine, nu te gândi la ea. Împlinirea ta trebuie să se găsească în însăşi munca ta. Dacă o fiinţă învaţă acest lucru simplu, de a-şi iubi munca, oricare ar fi aceasta, de a o iubi fără a cere nici o recunoaştere, lumea în care ne găsim ar fi mai frumoasă. Altfel, cădem în cercul vicios al nefericirii. Cum gândesc oamenii azi? Lucrul pe care-l facem nu e bun pentru că ne place, ci pentru că lumea îl recunoaşte, îl recompensează şi ne premiază, ne decernează Premiul Nobel. Oamenii moderni au distrus valoare pe care o are creativitatea în sine şi s-au distrus pe ei înșiși, deoarece nu toţi pot fi laureaţi ai Premiului Nobel. Iar dorinţa de recunoaştere a fost creată în interiorul fiecăruia, astfel încât nimeni nu mai poate lucra în linişte, în tăcere, bucurându-se de ce face. Viaţa e alcătuită din lucruri mărunte. Pentru ele nu există recompense sau titluri de onoare decernate de universităţi sau guverne.

Oamenii autoritari suferă de un complex de inferioritate. Pentru a-şi ascunde inferioritatea, ei încearcă să-şi impună o falsă superioritate. Vor să arate că sunt cineva, vor să demonstreze că propriul lor cuvânt e singurul adevăr şi literă de lege. În străfundurile lor însă, sunt fiinţe inferioare. Natura nu a stabilit nici o ierarhie. Ierarhia e un joc al minţii omeneşti, deoarece ego-ul nu poate fi hrănit în afara unei ierarhii; în afara ei, el moare. În natură, fiecare lucru are o şansă, un spaţiu al lui; nimeni nu e şef, nimeni nu e stăpân. Şi nu există nici un servitor. Natura funcţionează ca un întreg organic, în care individualitatea nu e pierdută, dar în care ego-ul n-are nici o şansă de a se dezvolta; ca urmare, copacii sunt lipsiţi de ego, păsările la fel. Problema apare odată cu omul.

Fiecare copil crede că modul în care privește el lumea e diferit de cel al părinţilor. El are cu totul alte valori. Poate că strânge scoici de pe plajă, iar părinţii îi spun: "Aruncă-le! De ce-ţi pierzi timpul degeaba?" Iar pentru el sunt atât de frumoase... Copilul observă diferenţele, vede că valorile lor sunt diferite. Părinţii sunt ahtiaţi după bani; el doreşte să colecţioneze fluturi, și nu poate înţelege motivul pentru care ei se arată atât de interesaţi de bani. Iar părinţii nu pot înţelege ce va face copilul cu acei fluturi sau flori. Fiecare copil ajunge să-şi dea seama că gândește diferit, dar îi e teamă să afirme că dreptatea e de partea lui. Cea mai bună soluţie în privinţa copilului ar fi aceea de a-l lăsa în pace. Copilul trebuie să aibă curaj. Acesta nu-i lipseşte, numai că întreaga societate e astfel făcută, încât până şi frumoasa calitate a curajului copilului este condamnată. Dacă părinţii îşi iubesc cu adevărat copiii, îi vor ajuta să fie curajoşi, chiar dacă acest curaj e împotriva lor. Ei îi vor ajuta să se arate plini de curaj faţă de profesori, faţă de societate, faţă de oricine încearcă să le distrugă individualitatea.

Eu cred că rolul părinţilor nu e acela de a-i ajuta pe copii să crească; ei cresc şi fără să fie ajutaţi de părinţi. Rolul vostru este acela de a-i întreţine, de a-i hrăni, de a-i proteja. Nu le impuneţi nici o direcţie şi nu sădiţi în ei nici un ideal. Nu le spuneţi ce e bine şi ce e rău; lăsaţi-i să descopere asta singuri, prin propria experienţă. Modul de gândire conform căruia copiii sunt proprietatea voastră, e greşit. Ei au luat naştere prin voi, dar nu vă aparţin. Voi aveţi un trecut; ei au doar viitor. Nu-şi vor trăi viaţa conform ideilor voastre. Ei trebuie să-şi ducă viaţa în acord cu ei înşişi, în libertate, pe deplin responsabili, înfruntând toate pericolele şi obstacolele ce le ies în cale. Odată ce ai înţeles că propriii tăi copii nu-ţi aparţin, că ei aparţin existenţei, iar tu ai fost numai un vehicul, trebuie să fii recunoscător existenţei că te-a ales ca intermediar pentru venirea pe lume a unor copii minunaţi. Nu trebuie să intervii în dezvoltarea lor, în potenţialul lor. Nu le impune propria ta gândire. Ei nu vor trăi aceleaşi vremuri, nu vor avea de înfruntat aceleaşi probleme. Vor face parte dintr-o altă lume. Nu-i pregăti pentru această lume, pentru această societate, pentru acest timp, deoarece le vei crea probleme. Nu-şi vor găsi locul, nu vor fi pregătiţi.