POVESTE ALBASTRĂ DESPRE O POVESTE, CE N-A FOST NICIODATĂ ŞI TOTUŞI ESTE
Titlurile de poveşti pe care le-am dat copiilor au fost nişte pietre aruncate în apă. În plan superficial, eleau iscat nişte poveşti frumoase, unele sensibile, altele comice, unele simple, altele, dimpotrivă, complicate, ca cercurile concentrice de apă. În plan profund, însă, efectul căderii pietrei a fost neaşteptat şi, aproape, nebănuit. Fantezia are, aşa cum spunea pedagogul italian Gianni Rodari, o gramatică a ei, pe care nu copiii trebuie să o înveţe, ci noi, adulţii, ca să ştim că există şi oglinzi ce nu se sparg când arunci în ele cu pietre!
1. Povestea ca oglindă sau “Hei, hei, vrei să ne împrietenim?”
Un arici se plimba în pădure şi a văzut o albinuţă şi începu să strige:
- Hei, hei, vrei să ne împrietenim?
A venit şi un nasture care a strigat şi el
- Staţi, că şi eu vreau să mă împrietenesc!
Venise mai apoi şi o pereche de ochelari care dorea acelaşi lucru. S-a gândit ei puţin şi au hotărât să fie toţi prietenii cei mai buni.
Povestea poveştii de mai sus, căci aşa cum ştim, şi poveştile au o poveste, este foarte, foarte simplă. Nu s-a întâmplat odată ca niciodată, ci s-a scris atunci când o fetiţă, cu numele Oana, a venit pentru prima dată la cercul de scriere creativă.
Oana, ca toţi colegii ei, era mică (abia împlinise 7 ani) şi începuse de câteva zile şcoala. Nu ştia foarte bine să scrie, dar ştia “să scrie” poveşti. Cine o învăţase? Pentru că de ştiut să inventeze poveşti sigur ştia, din moment ce, nici ea, nici vreun alt coleg de-al ei de aceeaşi vârstă nu s-au panicat în faţa propunerii mele de a scrie prima lor poveste.
Prima poveste, pe care toţi, absolut toţi copiii care se înscriu la cercul de scriere creativă o inventează, este “Povestea numelui”. Aşa cum probabil aţi observat, în povestea Oanei sunt scrise cu litere îngroşate cuvintele albină, arici, nasture şi ochelari. Aranjate într-o altă ordine, ele compun numele fetiţei, şi aşa înţelegem de unde absurdul (aparent) poveştii, căci nu se poate să nu vă fi întrebat “ De unde până unde se împrietenesc o albină, un arici, un nasture şi o pereche de ochelari?”.
Ca să continui povestea poveştii, mai spun că înainte să ştie că vor scrie povestea propriului nume, copiii au ştiut că au de desenat pentru fiecare literă a numelui lor câte o imagine. Recunosc, nu le-am spus de la bun început ce urmează să facă cu aceste cuvinte (ce reprezintă obiectele desenate), tocmai din dorinţa ca alegerea cuvintelor să fie liberă , fără nicio îngrădire sau cenzurare mentală.
Alese într-un mod spontan, cuvintele s-au atras unele pe altele în cadrul unor poveşti care, aparent, erau ale numelor copiilor. Peste un timp, aveam să constat că aceste prime poveşti au fost de fapt povestea copiilor care le-au scris, şi nu (doar) a numelui lor. Oana, aşa cum aveam să o cunosc în cei patru ani cât am lucarat împreună, este o fetiţă extrem de senină, calmă şi prietenoasă. Poveştile ei au fost scrise întotdeauna cu mare sensibilitate, iar personajele ei treceau, ca toate personajele de poveste , prin încercări de tot felul – invariabil!- în numele prieteniei!
În prima ei poveste, cea cu albina, ariciul, nasturele şi perechea de ochelari, Oana n-a găsit potrivit să folosească cele două obiecte pe post de obiecte- să-i dea, de exemplu, ariciului o pereche de ochealri şi albinuţei un nasture magic – ci a folosit toate elementele cu rol de personaj, dintr-un spirit de veritabilă democarţie pe care copiii o instaurează oriunde, oricând şi cu oricine.
Peste patru ani, un interval lung şi scurt deopotrivă în viaţa unui copil, Oana şi toţi colegii ei de grupă au rescris povestea numelui (respectând aceeaşi reţetă din urmă cu patru ani).
Într-o zi, o oiţă avea nevoie de arici, amicul ei, pentru că trebuia să meargă la spactacol şi nu voia să meargă
singură. Ariciul a uitat de spectacol şi a plecat în Africa. Pentru a-l aduce înapoi pe arici, oiţa a vrut să apeleze la albina cea miraculoasă, care putea să facă mii şi mii de magii. Dar a aflat că albina este ţinută prizonieră de norul cel rău. Numele lui era Norul Furtună şi locuia în apropierea casei ariciului. Oiţa a plecat de grabă să o elibereze pe albină. A ajuns într-o oră, dar, pentru că a ajuns dimineaţa, a trebuit să aştepte în faţa casei Norului Furtună. Seara, când norul s-a culcat, oiţa a intrat în casa lui şi a văzut albina într-un borcan. Oiţa a prins cu dinţii de capac şi a rotit. Atunci albinuţa a fost eliberată.
- Îţi mulţumesc că m-ai eliberat! Am să-ţi îndeplinesc o dorinţă!
- Aş vrea ca amicul meu, ariciul, să se întoarcă în foarte scurt timp, pentru că trebuie să mergem la spectacol.
Albina a făcut o magie şi l-a adus pe arici. În seara aceea oiţa şi ariciul au mers la spectacol.
Povestea acestei poveşti n-am s-o mai scriu. Cred, însă, că oricine poate să vadă ce s-a schimbat şi ce-a rămas la fel pentru Oana.
Poveştile şi toate textele pe care copiii le-au scris de-a lungul anilor au avut rolul de a le cultiva creativitatea, de a le impulsiona imaginaţia şi de a le da curaj în forţele proprii în încercarea, deloc uşoară, de a construi lumi şi de a se exprima. Scriind poveşti, copiii au învăţat să cunoască lumea (prin intermediul lumilor imaginate de ei), dar mai mult decât atât, s-au cunoscut pe sine. Fiecare poveste scrisă e un fragment de oglindă, o reflexie în afară a unei lumi dinăuntru, adânc ascunsă şi doar rareori exprimată şi înţeleasă ca atare.
Mi-au trebuit mai mult de zece ani să înţeleg jocul cu aceste oglinzi, să sesizez coerenţa incredibilă a reflectărilor ce-mi păreau la început întâmplătoare. Timpul a fost preţios şi arcul descris de el a lăsat să se sesizeze insesizabilul.
Ceea ce mie mi se pare fascinant este faptul că cei mici “ştiu” toate acestea! Ştiu ce este o poveste (fără să fi urmat cursuri de teoria literaturii) şi ştiu şi ce importanţă are cititul şi scrisul de poveşti (fără a fi urmat cursuri de psihologie).
Ca adulţi, nu ne rămâne decât să cultivăm şi să întreţinem potenţialul creativ al celor mici, să stimulăm imaginaţia prin teme şi pretexte provocatoare, în care să fie antrenate cele “cinci simţuri minunate, pe care le folosim mai rar: emoţia, imaginaţia, intuiţia simbolică, inspiraţia creatoare şi conştiinţa universală” (J. Salome)
- Ce ste o poveste?
Copiii:
- O poveste este ceva care te face fericit.
- O poveste este o chestie magică!
- Povestea este o bucurie pentru copii.
- Povestea este modul prin care oamenii spun ce simt
- Îţi place să scrii poveşti?
Copiii:
- Da, îmi place, pentru că atunci când scriu mă simt liber şi bucuros.
- Îmi place să scriu poveşti pentru că aşa dovedesc că am imaginaţie
- Da, îmi place să scriu ca să îmi eliberez imaginaţia.
- Îmi place să scriu pentru că pot spune lucrurile aşa cum mi le imaginez eu.
2. Povestea ca piatră sau “Eşti pregătită să mergi la o emisiune TV”?
În formularea unei recente sarcini de creaţie literară am fost inspirată de titlurile poveştilor terapeutice scrise de J. Salome (Poveşti pentru a iubi. Poveşti pentru a ne iubi) pe care am ajuns să le citesc din dorinţa de a găsi soluţii la câteva situaţii dificile prin care treceau cei mici (confruntarea cu divorţul părinţilor, moartea unui membru al familiei, rezultate şcolare care îi nemulţumeau pe părinţi, probleme de comportament). Titlurile poveştilor lui Salome m-au inspirit în a formula, la rândul meu, titluri care să cuprindă problemele cu care se confruntă cei mici. Titlurile au fost înşirate pe o listă, iar ei şi-au ales unul pentru a scrie o poveste. Deloc surprinzător, titlul ales de copii rezona cu una dintre problemele lor de viaţă.
Povestea puiului de vulpe cu ochelari – a fost ales de M., o fetiţă ce poartă ochelari de când era mică.
Povestea şoricelului care nu ştia adunarea- a fost preferate lui A, un băieţel căruia adunările îi cam dau bătăi de cap.
Povestea veveriţei care îşi tot uita caietele acasă- a fost scrisă de B., fetiţa care veşnic uită câte ceva acasă atunci când vine la şcoală.
Dar de ce şi-a ales T. Povestea albinuţei care se bâlbâia? Chiar eram curioasă să văd ce va scrie!
Povestea albinuţei care se bâlbâia
A fost odată o albinuţă frumoasă şi deşteaptă care împlinea 9 ani. Dar staţi, că n-am terminat! Ea se bâlbâia chiar şi atunci când o întrebau colegii cum a fost în vacanţă. Priviţi:
- Ai fost undeva în vacanţă? Unde? întrebă albinuţa Bâz.
- Am f…f….fost la m…m…m.. area n…n…neagră…
- Scuză-mă, ce ai zis? Te rog, nu te bâlbâi! Eşti enervantă! spuse Aripioară, care era de faţă.
- L…l…lăsaţi-mă în p…p…p..ace! se supără albinuţa.
Cele două albinuţe plecară, lăsând-o singură pe biata albinuţă bâlbâită. Azi aşa, mâine aşa, poimâine aşa şi aşa mai departe, până ce trecu o săptămână fără ca albinuţa să se mai ducă la şcoală. În prima zi a săptămânii următoare, albinuţa se dusese la şcoala Williams.
Doamna învăţătoare se uita la o reclamă pentru o emisiune TV şi se gândea ce copii să ia cu ea la emisiunea aceea pentru copii. S-a gândit ce s-a gândit şi a ajuns la concluzia că albinuţa bâlbâită e cea mai potrivită.
- Eşti pregătită să mergi la o emisiune TV? a întrebat doamna învăţătoare.
- Da, sunt! zise albinuţa nerăbdătoare.
Când au ajuns în studio, a început să se filmeze. Atunci albinuţa şi-a dat seama că a început să vorbească clar, iar colegii care erau prezenţi au aplaudat-o.
De ce este relevană această poveste pentru ideea că scrisul e o oglindire? Care este sensul (neînţeles de mine la început) alegerii făcute de T în privinţa titlului? Fără a privi această poveste în contextual mai amplu în care a fost scrisă, povestea ar rămâne o simplă poveste (totuşi perfect construită, cu personaje bine conturate, intrigă valabilă şi final moralizator). Sensul adânc şi profund al poveştii este legat de o “traumă” pe care T a trăit-o în raport cu mine şi cu colegii ei, iar titlul acestei poveşti i-a dat prilej să exprime o proprie experienţă de viaţă. T. nu se bâlbâie niciodată şi nu are niciun alt handicap sau deficienţă, însă, în economia poveştii ei, bâlbâiala poate fi asociată “unui defect” presupus, care nu există.
Care e povestea acestei poveşti?
Am primit nu demult o invitaţie din partea unei realizatoare TV de a merge în studio pentru a vorbi în direct despre
cercul de scriere creativă. Invitaţia nu mi-a fost făcută doar mie, ci urma să merg cu trei dintre copiii unei grupe de clasa a doua. A fost o bucurie mare să îi anunţ că minunatele poveşti pe care le scriu ei vor trece de graniţa sălii în care ne întâlnim, dar greu, extreme de greu a fost să le spun că trei dintre ei, doar trei din douăzeci, vor merge cu mine. Cum să le explici celorlalţi şaptesprezece copii că ei nu sunt printre cei aleşi, din moment ce toţi scriu poveşti frumoase, toţi sunt la fel de frumoşi şi dezinvolţi? Ce criteriu să aplic? În fine, după frământări şi cântăriri îndelungate, cu chiu cu vai, decizia a fost luată.
Aparent, vestea a fost primită cu detaşare, pentru că numirea celor trei norocoşi a fost însoţită de un preambul explicativ, care să justifice hotărârea.
Emisiunea a avut loc, a fost în direct, copiii s-au descurcat de minune, ecourile au fost pozitive şi toată lumea a fost mulţumită. La prima întâlnire cu toată grupa am vorbit despre această experienţă inedită şi am hotărât ca la următoarea invitaţie alţi trei copii să ajungă în studio.
Explicaţia iniţială şi justificarea alegerii mele a funcţionat, cu siguranţă, la nivel conştient. Toţi copiii au înţeles că nu avem loc cu toţii în studio, că e vorba de o amânare, şi aşa mai departe. Dar în subconştient? Ce s-a petrecut acolo? Cum a trăit fiecare dintre ei întâmplarea, ca pe un eşec, o nereuşită, o sancţionare pentru o imperfecţiune….
Fără exerciţiul acesta de la ora de scriere creativă, probabil că T ar fi purtat toată viaţa sentimental dureros al respingerii şi, în situaţii similare în viaţă, l-ar fi retrăit şi mai acut. Exprimându-l şi propunând ea o soluţie a intrigii poveştii a avut şansa unei vindecări.
- T, ai scris această poveste ca un adevărat psiholog! De ce ai ales această soluţie pentru a vindeca albinuţa de bâlbâială?
- Pentru că ea se bâlbâia doar pentru că nu avea încredere în ea. Iar doamna învăţătoare i-a dat încredere!
“ O piatră aruncată într-un lac stârneşte cercuri concentrice care se lărgesc pe suprafaţa apei, legând în mişcarea lor, la distanţe diferite, cu efecte diferite, nufărul şi trestia, bărcuţa de hârtie şi barca pescarului. Obiecte ce stăteau acolo, fiecare închis în sine, în pacea ori somnul lui, sunt parcă rechemate la viaţă, obligate să reacţioneze, să intre în legătură unele cu altele. Alte mişcări individuale se propagă în adâncime, în toate direcţiile, în timp ce piatra se prăvăleşte răscolind alge, speriind peştii, precipitând într-una noi tulburări moleculare. Când atinge apoi fundul, aţâţă mâlul, izbeşte obiectele ce zăceau uitate acolo, dintre care unele sunt scoase la iveală, altele acoperite pe rând cu nisip.
Nenumărate evenimente (sau microevenimente) se succed într-un ritm foarte scurt. Desigur, chiar dacă avem timpul necesar şi dorinţa de a o face, tot nu le-ai putea înregistra pe toate fără omisiuni.
Tot astfel, un cuvânt, aruncat în minte la întâmplare, produce valuri la suprafaţă şi în adâncime, provoacă o serie infinită de reacţii în lanţ, antrenând în căderea sa sunete şi imagini, analogii şi amintiri, sensuri şi vise, într-o mişcare ce interesează experienţa şi memoria, fantezia şi inconştientul şi care e complicată de faptul că mintea înseşi nu asistă pasivă la reprezentaţie, ci intervine continuu pentru a accepta şi respinge, a uni şi a cenzura, a construi şi a distruge” (G. Rodari, Gramatica fanteziei- Introducere în arta de a inventa poveşti)
Raluca Lungu
PS by Agnis: Aceasta este Raluca Lungu, omul care se pricepe la dezgroparea Poveştii din adâncurile inconştientului. Şi acum imaginaţi-vă că Respiraţia Inimii înseamnă A TRĂI povestea înainte de a o spune. Înseamnă a deschide poarta Prezenţei pentru a intra în universul mai larg al POVEŞTII adică al propriei conştiinţe. Pentru ca apoi să eliberezi povestea în dimensiunea liniară. Aceasta este CREAŢIE. Despre această experienţă, a CREAŢIEI, este vorba Călătoria Inimii pentru copii şi părinţi pe care am numit-o BRIZA.
Titlurile de poveşti pe care le-am dat copiilor au fost nişte pietre aruncate în apă. În plan superficial, eleau iscat nişte poveşti frumoase, unele sensibile, altele comice, unele simple, altele, dimpotrivă, complicate, ca cercurile concentrice de apă. În plan profund, însă, efectul căderii pietrei a fost neaşteptat şi, aproape, nebănuit. Fantezia are, aşa cum spunea pedagogul italian Gianni Rodari, o gramatică a ei, pe care nu copiii trebuie să o înveţe, ci noi, adulţii, ca să ştim că există şi oglinzi ce nu se sparg când arunci în ele cu pietre!
1. Povestea ca oglindă sau “Hei, hei, vrei să ne împrietenim?”Un arici se plimba în pădure şi a văzut o albinuţă şi începu să strige:
- Hei, hei, vrei să ne împrietenim?
A venit şi un nasture care a strigat şi el
- Staţi, că şi eu vreau să mă împrietenesc!
Venise mai apoi şi o pereche de ochelari care dorea acelaşi lucru. S-a gândit ei puţin şi au hotărât să fie toţi prietenii cei mai buni.
Povestea poveştii de mai sus, căci aşa cum ştim, şi poveştile au o poveste, este foarte, foarte simplă. Nu s-a întâmplat odată ca niciodată, ci s-a scris atunci când o fetiţă, cu numele Oana, a venit pentru prima dată la cercul de scriere creativă.
Oana, ca toţi colegii ei, era mică (abia împlinise 7 ani) şi începuse de câteva zile şcoala. Nu ştia foarte bine să scrie, dar ştia “să scrie” poveşti. Cine o învăţase? Pentru că de ştiut să inventeze poveşti sigur ştia, din moment ce, nici ea, nici vreun alt coleg de-al ei de aceeaşi vârstă nu s-au panicat în faţa propunerii mele de a scrie prima lor poveste.
Prima poveste, pe care toţi, absolut toţi copiii care se înscriu la cercul de scriere creativă o inventează, este “Povestea numelui”. Aşa cum probabil aţi observat, în povestea Oanei sunt scrise cu litere îngroşate cuvintele albină, arici, nasture şi ochelari. Aranjate într-o altă ordine, ele compun numele fetiţei, şi aşa înţelegem de unde absurdul (aparent) poveştii, căci nu se poate să nu vă fi întrebat “ De unde până unde se împrietenesc o albină, un arici, un nasture şi o pereche de ochelari?”.
Ca să continui povestea poveştii, mai spun că înainte să ştie că vor scrie povestea propriului nume, copiii au ştiut că au de desenat pentru fiecare literă a numelui lor câte o imagine. Recunosc, nu le-am spus de la bun început ce urmează să facă cu aceste cuvinte (ce reprezintă obiectele desenate), tocmai din dorinţa ca alegerea cuvintelor să fie liberă , fără nicio îngrădire sau cenzurare mentală.
Alese într-un mod spontan, cuvintele s-au atras unele pe altele în cadrul unor poveşti care, aparent, erau ale numelor copiilor. Peste un timp, aveam să constat că aceste prime poveşti au fost de fapt povestea copiilor care le-au scris, şi nu (doar) a numelui lor. Oana, aşa cum aveam să o cunosc în cei patru ani cât am lucarat împreună, este o fetiţă extrem de senină, calmă şi prietenoasă. Poveştile ei au fost scrise întotdeauna cu mare sensibilitate, iar personajele ei treceau, ca toate personajele de poveste , prin încercări de tot felul – invariabil!- în numele prieteniei!
În prima ei poveste, cea cu albina, ariciul, nasturele şi perechea de ochelari, Oana n-a găsit potrivit să folosească cele două obiecte pe post de obiecte- să-i dea, de exemplu, ariciului o pereche de ochealri şi albinuţei un nasture magic – ci a folosit toate elementele cu rol de personaj, dintr-un spirit de veritabilă democarţie pe care copiii o instaurează oriunde, oricând şi cu oricine.
Peste patru ani, un interval lung şi scurt deopotrivă în viaţa unui copil, Oana şi toţi colegii ei de grupă au rescris povestea numelui (respectând aceeaşi reţetă din urmă cu patru ani).
Într-o zi, o oiţă avea nevoie de arici, amicul ei, pentru că trebuia să meargă la spactacol şi nu voia să meargă
singură. Ariciul a uitat de spectacol şi a plecat în Africa. Pentru a-l aduce înapoi pe arici, oiţa a vrut să apeleze la albina cea miraculoasă, care putea să facă mii şi mii de magii. Dar a aflat că albina este ţinută prizonieră de norul cel rău. Numele lui era Norul Furtună şi locuia în apropierea casei ariciului. Oiţa a plecat de grabă să o elibereze pe albină. A ajuns într-o oră, dar, pentru că a ajuns dimineaţa, a trebuit să aştepte în faţa casei Norului Furtună. Seara, când norul s-a culcat, oiţa a intrat în casa lui şi a văzut albina într-un borcan. Oiţa a prins cu dinţii de capac şi a rotit. Atunci albinuţa a fost eliberată.- Îţi mulţumesc că m-ai eliberat! Am să-ţi îndeplinesc o dorinţă!
- Aş vrea ca amicul meu, ariciul, să se întoarcă în foarte scurt timp, pentru că trebuie să mergem la spectacol.
Albina a făcut o magie şi l-a adus pe arici. În seara aceea oiţa şi ariciul au mers la spectacol.
Povestea acestei poveşti n-am s-o mai scriu. Cred, însă, că oricine poate să vadă ce s-a schimbat şi ce-a rămas la fel pentru Oana.
Poveştile şi toate textele pe care copiii le-au scris de-a lungul anilor au avut rolul de a le cultiva creativitatea, de a le impulsiona imaginaţia şi de a le da curaj în forţele proprii în încercarea, deloc uşoară, de a construi lumi şi de a se exprima. Scriind poveşti, copiii au învăţat să cunoască lumea (prin intermediul lumilor imaginate de ei), dar mai mult decât atât, s-au cunoscut pe sine. Fiecare poveste scrisă e un fragment de oglindă, o reflexie în afară a unei lumi dinăuntru, adânc ascunsă şi doar rareori exprimată şi înţeleasă ca atare.
Mi-au trebuit mai mult de zece ani să înţeleg jocul cu aceste oglinzi, să sesizez coerenţa incredibilă a reflectărilor ce-mi păreau la început întâmplătoare. Timpul a fost preţios şi arcul descris de el a lăsat să se sesizeze insesizabilul.
Ceea ce mie mi se pare fascinant este faptul că cei mici “ştiu” toate acestea! Ştiu ce este o poveste (fără să fi urmat cursuri de teoria literaturii) şi ştiu şi ce importanţă are cititul şi scrisul de poveşti (fără a fi urmat cursuri de psihologie).
Ca adulţi, nu ne rămâne decât să cultivăm şi să întreţinem potenţialul creativ al celor mici, să stimulăm imaginaţia prin teme şi pretexte provocatoare, în care să fie antrenate cele “cinci simţuri minunate, pe care le folosim mai rar: emoţia, imaginaţia, intuiţia simbolică, inspiraţia creatoare şi conştiinţa universală” (J. Salome)
- Ce ste o poveste?
Copiii:
- O poveste este ceva care te face fericit.
- O poveste este o chestie magică!
- Povestea este o bucurie pentru copii.
- Povestea este modul prin care oamenii spun ce simt
- Îţi place să scrii poveşti?
Copiii:
- Da, îmi place, pentru că atunci când scriu mă simt liber şi bucuros.
- Îmi place să scriu poveşti pentru că aşa dovedesc că am imaginaţie
- Da, îmi place să scriu ca să îmi eliberez imaginaţia.
- Îmi place să scriu pentru că pot spune lucrurile aşa cum mi le imaginez eu.
2. Povestea ca piatră sau “Eşti pregătită să mergi la o emisiune TV”?
În formularea unei recente sarcini de creaţie literară am fost inspirată de titlurile poveştilor terapeutice scrise de J. Salome (Poveşti pentru a iubi. Poveşti pentru a ne iubi) pe care am ajuns să le citesc din dorinţa de a găsi soluţii la câteva situaţii dificile prin care treceau cei mici (confruntarea cu divorţul părinţilor, moartea unui membru al familiei, rezultate şcolare care îi nemulţumeau pe părinţi, probleme de comportament). Titlurile poveştilor lui Salome m-au inspirit în a formula, la rândul meu, titluri care să cuprindă problemele cu care se confruntă cei mici. Titlurile au fost înşirate pe o listă, iar ei şi-au ales unul pentru a scrie o poveste. Deloc surprinzător, titlul ales de copii rezona cu una dintre problemele lor de viaţă.
Povestea puiului de vulpe cu ochelari – a fost ales de M., o fetiţă ce poartă ochelari de când era mică.
Povestea şoricelului care nu ştia adunarea- a fost preferate lui A, un băieţel căruia adunările îi cam dau bătăi de cap.
Povestea veveriţei care îşi tot uita caietele acasă- a fost scrisă de B., fetiţa care veşnic uită câte ceva acasă atunci când vine la şcoală.
Dar de ce şi-a ales T. Povestea albinuţei care se bâlbâia? Chiar eram curioasă să văd ce va scrie!
Povestea albinuţei care se bâlbâia
A fost odată o albinuţă frumoasă şi deşteaptă care împlinea 9 ani. Dar staţi, că n-am terminat! Ea se bâlbâia chiar şi atunci când o întrebau colegii cum a fost în vacanţă. Priviţi:- Ai fost undeva în vacanţă? Unde? întrebă albinuţa Bâz.
- Am f…f….fost la m…m…m.. area n…n…neagră…
- Scuză-mă, ce ai zis? Te rog, nu te bâlbâi! Eşti enervantă! spuse Aripioară, care era de faţă.
- L…l…lăsaţi-mă în p…p…p..ace! se supără albinuţa.
Cele două albinuţe plecară, lăsând-o singură pe biata albinuţă bâlbâită. Azi aşa, mâine aşa, poimâine aşa şi aşa mai departe, până ce trecu o săptămână fără ca albinuţa să se mai ducă la şcoală. În prima zi a săptămânii următoare, albinuţa se dusese la şcoala Williams.
Doamna învăţătoare se uita la o reclamă pentru o emisiune TV şi se gândea ce copii să ia cu ea la emisiunea aceea pentru copii. S-a gândit ce s-a gândit şi a ajuns la concluzia că albinuţa bâlbâită e cea mai potrivită.
- Eşti pregătită să mergi la o emisiune TV? a întrebat doamna învăţătoare.
- Da, sunt! zise albinuţa nerăbdătoare.
Când au ajuns în studio, a început să se filmeze. Atunci albinuţa şi-a dat seama că a început să vorbească clar, iar colegii care erau prezenţi au aplaudat-o.
De ce este relevană această poveste pentru ideea că scrisul e o oglindire? Care este sensul (neînţeles de mine la început) alegerii făcute de T în privinţa titlului? Fără a privi această poveste în contextual mai amplu în care a fost scrisă, povestea ar rămâne o simplă poveste (totuşi perfect construită, cu personaje bine conturate, intrigă valabilă şi final moralizator). Sensul adânc şi profund al poveştii este legat de o “traumă” pe care T a trăit-o în raport cu mine şi cu colegii ei, iar titlul acestei poveşti i-a dat prilej să exprime o proprie experienţă de viaţă. T. nu se bâlbâie niciodată şi nu are niciun alt handicap sau deficienţă, însă, în economia poveştii ei, bâlbâiala poate fi asociată “unui defect” presupus, care nu există.
Care e povestea acestei poveşti?
Am primit nu demult o invitaţie din partea unei realizatoare TV de a merge în studio pentru a vorbi în direct despre
cercul de scriere creativă. Invitaţia nu mi-a fost făcută doar mie, ci urma să merg cu trei dintre copiii unei grupe de clasa a doua. A fost o bucurie mare să îi anunţ că minunatele poveşti pe care le scriu ei vor trece de graniţa sălii în care ne întâlnim, dar greu, extreme de greu a fost să le spun că trei dintre ei, doar trei din douăzeci, vor merge cu mine. Cum să le explici celorlalţi şaptesprezece copii că ei nu sunt printre cei aleşi, din moment ce toţi scriu poveşti frumoase, toţi sunt la fel de frumoşi şi dezinvolţi? Ce criteriu să aplic? În fine, după frământări şi cântăriri îndelungate, cu chiu cu vai, decizia a fost luată.Aparent, vestea a fost primită cu detaşare, pentru că numirea celor trei norocoşi a fost însoţită de un preambul explicativ, care să justifice hotărârea.
Emisiunea a avut loc, a fost în direct, copiii s-au descurcat de minune, ecourile au fost pozitive şi toată lumea a fost mulţumită. La prima întâlnire cu toată grupa am vorbit despre această experienţă inedită şi am hotărât ca la următoarea invitaţie alţi trei copii să ajungă în studio.
Explicaţia iniţială şi justificarea alegerii mele a funcţionat, cu siguranţă, la nivel conştient. Toţi copiii au înţeles că nu avem loc cu toţii în studio, că e vorba de o amânare, şi aşa mai departe. Dar în subconştient? Ce s-a petrecut acolo? Cum a trăit fiecare dintre ei întâmplarea, ca pe un eşec, o nereuşită, o sancţionare pentru o imperfecţiune….
Fără exerciţiul acesta de la ora de scriere creativă, probabil că T ar fi purtat toată viaţa sentimental dureros al respingerii şi, în situaţii similare în viaţă, l-ar fi retrăit şi mai acut. Exprimându-l şi propunând ea o soluţie a intrigii poveştii a avut şansa unei vindecări.
- T, ai scris această poveste ca un adevărat psiholog! De ce ai ales această soluţie pentru a vindeca albinuţa de bâlbâială?
- Pentru că ea se bâlbâia doar pentru că nu avea încredere în ea. Iar doamna învăţătoare i-a dat încredere!
“ O piatră aruncată într-un lac stârneşte cercuri concentrice care se lărgesc pe suprafaţa apei, legând în mişcarea lor, la distanţe diferite, cu efecte diferite, nufărul şi trestia, bărcuţa de hârtie şi barca pescarului. Obiecte ce stăteau acolo, fiecare închis în sine, în pacea ori somnul lui, sunt parcă rechemate la viaţă, obligate să reacţioneze, să intre în legătură unele cu altele. Alte mişcări individuale se propagă în adâncime, în toate direcţiile, în timp ce piatra se prăvăleşte răscolind alge, speriind peştii, precipitând într-una noi tulburări moleculare. Când atinge apoi fundul, aţâţă mâlul, izbeşte obiectele ce zăceau uitate acolo, dintre care unele sunt scoase la iveală, altele acoperite pe rând cu nisip.
Nenumărate evenimente (sau microevenimente) se succed într-un ritm foarte scurt. Desigur, chiar dacă avem timpul necesar şi dorinţa de a o face, tot nu le-ai putea înregistra pe toate fără omisiuni.
Tot astfel, un cuvânt, aruncat în minte la întâmplare, produce valuri la suprafaţă şi în adâncime, provoacă o serie infinită de reacţii în lanţ, antrenând în căderea sa sunete şi imagini, analogii şi amintiri, sensuri şi vise, într-o mişcare ce interesează experienţa şi memoria, fantezia şi inconştientul şi care e complicată de faptul că mintea înseşi nu asistă pasivă la reprezentaţie, ci intervine continuu pentru a accepta şi respinge, a uni şi a cenzura, a construi şi a distruge” (G. Rodari, Gramatica fanteziei- Introducere în arta de a inventa poveşti)
Raluca Lungu
PS by Agnis: Aceasta este Raluca Lungu, omul care se pricepe la dezgroparea Poveştii din adâncurile inconştientului. Şi acum imaginaţi-vă că Respiraţia Inimii înseamnă A TRĂI povestea înainte de a o spune. Înseamnă a deschide poarta Prezenţei pentru a intra în universul mai larg al POVEŞTII adică al propriei conştiinţe. Pentru ca apoi să eliberezi povestea în dimensiunea liniară. Aceasta este CREAŢIE. Despre această experienţă, a CREAŢIEI, este vorba Călătoria Inimii pentru copii şi părinţi pe care am numit-o BRIZA.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu