IUBIREA, DAR DIVIN!(NICOLETA SVARLEFUS)

V-ati simtit vreodata neiubiti? Ati simtit ca nu sunteti bineveniti si binecuvantati? Ati avut experienta ca nu sunteti demni de iubire? Ca sunteti mici si neinsemnati? Si apoi…ati luat acea experienta cu voi, ati ascuns-o adanc in suflet si ati facut sa para ca viata va este condusa de certitudinea ca iubirea nu exista sau nu e pentru voi? Poate ca nu v-ati simtiti bineveniti acasa, poate nu ati fost imbratisati cu iubire, poate ca v-a fost respins dreptul de a va exprima dragostea pe care o purtati in suflet…si v-a durut, iar apoi ati gandit ca iubirea nu e pentru voi.
Cu totii avem astfel de experiente . Si innmagazinam in noi durere si lacrimi si neimplinire. Si apoi transferam aceasta durere asupra celorlalti. Si ne cenzuram trairile si ne punem stavila sentimentelor…   Sunt foarte multi oameni (daca nu toti), care duc aceasta rana emotionala cu ei, o tarasc in spate prin viata ca pe un sac cu pietre si ajung sa se obisnuiasca astfel.  Intrebati-va, uitati-va in viata voastra, ganditi-va la un moment in care nu v-ati simtit bineveniti. Si veti vedea ca acel lucru este acolo si astazi, in tot ceea ce faceti. Daca nu ati vindecat acea rana, daca nu ati imbratisat darul pe care acea experienta vi l-a oferit, va comportati ca si cand a-ti cere iubire si apreciere in fiecare moment al vietii voastre…
Eu am avut aceasta experienta. Au fost momente cand credeam ca parintii si sora mea nu ma iubesc, pentru ca nu ma simteam importanta si binevenita. Nu simteam si nu vedeam sclipirea aceea in ochii lor, cand ma vedeau… Repet, n-o vedeam… Si asta nu inseamna ca nu exista… Dar vai, cat de mult mi-au marcat existenta, acea perceptie si acea sentinta pe care mi-am dat-o singura, copil fiind : „nu trebuie sa-ti arati iubirea, sunt alte lucruri mai importante, nu este timp pentru asta”.  Am trait ani multi  ghidandu-ma dupa acea decizie si nici macar nu stiam asta… Dar incetul cu incetul, incepeam sa ma intreb de ce nu pot sa imbratisez pe cineva cand simt sa fac asta, de ce nu pot zambi cuiva de bun venit decat daca fac eforturi, de ce nu pot sa exprim ceea ce simt fata de cele mai iubite persoane din viata mea. Negam iubirea din mine, maretia din mine. Nu stiam sa onorez sentimentele si dragostea. Nu stiam. Nu avusesem timp pentru asta…  Si-mi spuneam de fiecare data ca asa sunt eu (era o scuza foarte buna in ochii mei).
Apoi, cand a inceput lungul proces de introspectie si autocunoastere (incluzand cursuri, nenumarate carti si nesfarsite conversatii cu oamenii si cu mine insami), mi-am facut curaj sa ma uit ce e acolo, sa deschid acea rana si sa o vindec cu dragoste.  Iar intr-o zi s-a intamplat miracolul. In urma unui curs pe care l-am facut si care mi-a adus multa binecuvantare in viata, am reusit sa integrez acea parte din mine care nu se simtea iubita, sa o accept, sa  o iubesc. Si astfel am putut sa-mi iert parintii si sa ma iert pe mine. Si mi-am dorit sa pot face ceva pentru cei mai dragi oameni din viata mea. Si mi-am inscris toata familia la acel curs, fara sa am asteptari, fara sa vreau ceva pentru mine, fara sa mai vreau sa-i repar, ci doar ca sa le aduc o contributie…
Si s-a intamplat miracolul. Intr-una din pauze, sora mea mi-a citit o scrisoare in care imi impartasea toata durerea pe care o stransese in suflet, toata dragostea pe care o tinuse departe de mine, datorita ranilor proprii care nu-i dadeau voie sa fie ea insasi. Am plans si ne-am imbratisat si ne-am spus pentru prima data cat de mult ne iubim! Plangeam in hohote, de fericire…
Acea experienta ne-a atins inima cu adevarat si ne-am promis ca  toata viata sa ne fim alaturi, sa ne sprijinim si mai ales, sa ne exprimam dragostea. In acel moment s-a vindecat o rana…
A urmat experienta cu parintii mei, carora pentru prima data le-am spus ce am simtit in trecut… Le-am spus ca am trait tot timpul cu senzatia ca nu ma iubesc destul, ca ma cred mica si neinsemnata, ca in ochii lor nu am valoare. Ca toata viata de pana atunci, alesesem sa demonstrez ca sunt buna si voiam rezultate exceptionale, doar pentru a ma simti apreciata de ei. Mi-am cerut iertare ca am pus toate esecurile pe seama lipsei lor de iubire si alegerilor lor. Ca i-am judecat si i-am invinovatit. I-am spus tatalui meu ca stiu ca are o inima mare, dar ii e teama sa o arate. I-am vazut pe parintii mei  plangand… Nu intelegeau cum de s-a intamplat ca eu si sora mea sa ne simtim astfel… Si ne-au spus ca noi suntem viata si lumina ochilor lor… Iar din acel moment am inceput sa traim cu adevarat experienta dragostei.
Am vindecat acele rani cu imbratisari calde, cu cuvinte frumoase, cu priviri pline de iubire. Iar din acel moment, ma simt intotdeauna binevenita. Acasa si peste tot…  Inca mai sunt ramasite acolo, inca mai sunt momente cand acestea ies la suprafata si imi dicteaza ce sa fac, ce sa spun si cum sa ma port. Dar acum pot sa fac distinctia. Pot sa vad de unde vin.
Sper ca voi sa nu faceti asta niciodata. Sa nu lasati ca oamenii din viata voastra sa se simta neiubiti ori nebinecuvantati. Sa va faceti timp pentru o vorba frumoasa, pentru o privire binevoitoare si pentru o imbratisare. Nu costa nimic, dar inseamna atat de mult! Sper sa nu uitati nicio clipa care sunt lucrurile cu adevarat importante si sa onorati maretia si dragostea din voi, care abia asteapta sa va daruiasca ceva. Uitati-va la oameni, priviti-i in ochi, zambiti-le, intrebati-i ce fac, imbratisati-i, iubiti-i. Vindecati-va pe voi si vinedecati-i pe ceilalti… Prin iubire!( Nicoleta  SVARLEFUS)Multumesc!