Miruna şi firul de muşcată
de Geta Heimerl
"Am să vă spun acum o poveste din care se poate învata cum prin puterea sufletului poţi salva o inimă împietrită. Totul stă în puterea iubirii.
Dragii mei, voi ştiţi prea bine că făra de iubire noi nu putem merge mai departe… nu ne putem continua zi de zi calea vieţii.
Povestea care urmează este un sambure de adevar ce pluteşte pe petale de floare de muşcată. Şi dacă cumva nu ştiaţi , floarea de muşcată este una dintre florile spiritualităţii şi poate că nu degeaba multe vise poartă în ele vibraţia acestei neasemuite flori.
Deci… dragii mei,
Miruna era o tânără femeie. Se măritase de puţin timp, iar soţul ei era mai tot timpul plecat. Munca lui se împărţea prin satele din jur, dar ea, scumpa lui soţie nu se plictisea stând acasă şi nici nu se speria cât timp era singură.
Ii placea grozav de mult să-şi îngrijească gradina cu flori. Le planta cu multă iubire şi fiecare fir de floare era pentru Miruna un copil care trebuia ajutat să crească. Tocmai de aceea, făcea ce făcea şi cele mai dese drumuri ale ei erau în grădiniţa cu flori. Inventa tot felul de poveşti şi zi de zi le spunea cu voce blândă şi deosebit de caldă câte una, două sau chiar trei poveşti.
Vecinii constatau cu uimire cum ghivecele ei erau tot timpul pline cu flori . Cel mai frumos era însă un ghiveci cu flori roşii de muşcată.
Nu exista zi in care Miruna să nu vorbesca cu florile. Nu exista zi în care Miruna să nu le dăruiască marea ei iubire pentru ele. Iar florile creşteau, creşteau spre bucuria tinerei femei.
- Ce minunată este viata, rostea, cu sufletul deschis la fiecare răsărit, Miruna.
Şi avea de ce să gândească aşa, se simţea răsplătită cu atâtea minunaţii ale grădiniţei ei cu flori.
într-o zi un vecin a venit şi a cerut un fir de muşcată… iar Miruna i l-a dăruit cu mare bucurie. Apoi a venit o altă vecină şi înca una până când, în timp, întreg satul avea câte un fir din ghiveciul cu flori roşi de muşcată al Mirunei.
Şi pe măsură ce timpul trecea, vecinii veneau unul dupa altul cu plângeri, muşcatele lor se uscau una după alta.
- A dat-o cu inima stransă, spuse una dintre vecine.
- Mi-a deochiat-o cand mi-a dat-o, se văicări vecina din dreapta unei alte vecine.
- Cum a deochiat-o?
- Pai a spus: Doamne, cât eşti de frumoasă şi a sărutat-o.
- Ce mod prostesc de a te purta cu o floare. Eu nici copilul nu mi-l sărut, că i se urcă la cap...
- Si prostul de bărbatu-său care-i dă voie să-şi piardă amar de vreme printre flori...
Ce putea face Miruna? Zbura până la casa respectivilor, privea cu durere floarea uscată şi simţea răutatea celor din casă. Unora dintre ei le şi spunea aceasta.
Dar vorbele Mirunei nu le conveneau multora dintre săteni.
Vecinii au inceput să prinda pizmă pe Miruna. Prea era veselă din nimic.
- Auzi, şopteau ei, să te bucuri de o floare.
- Auzi, să lase munca baltă ca să te plimbi printre ghivece şi să stai de vorba cu ele…
- Ce prostie… timp pierdut.
Pe măsură ce zilele treceau, plantele din ghivecele oamenilor se uscau tot mai mult... şi vremea parcă se schimbase.
Se simţea cum frigul pune stăpânire peste sat. Luna respectivă ar fi trebuit să fie începutul verii şi ceva de neînţeles se întâmpla.
Seara Miruna se destăinuia florilor:
- Este anormal tot ce se întâmplă. Dar voi avea grijă de voi. Nu vă fie frică... Apoi continuă doar de ea auzit… oamenii sunt tot mai răi . Nu se mai înghit unii pe alţii şi nu mai ştiu să se ajute. Nu le mai pasa de natură, de cer, de soare… nu se mai bucură… nu mai discută între ei…
Timpul trecea şi vremea devenea mai rece, incredibil, tot mai rece. Temperaturi atât de scăzute nu se înregistraseră nici măcar în iernile cele mai aspre… şi ar fi trebuit de mult să vină primăvara…
A inceput să îngheţe apa din fântâni, oamenii nu mai puteau scoate apa. Nu ştiau ce să facă, unde să ceara ajutor… Şi… ca o minune, după foarte mult timp s-au adunat şi s-au sfătuit . După discuţii îndelungate, o voce stinsă spuse:
- Miruna are apă în fântână…
- Nebuna de Miruna, stigă uimit mai marele satului…Toată ziua nu face decât să spună poveşti ghivecelor de parcă ele ar auzi-o…
- Dar nu face rău nimănui… raspunse şoptit vocea dinainte… şi la ea sunt înflorite toate ghivecele…
Trecând cu privirea peste întreaga adunare, mai marele satului, săltându-se pe vârfuri strigă ca să se facă auzit de toată lumea…
- Am cerut ajutor la satele din jur… de, făcuse totuşi ceva…
- Cum se face că numai la noi este atât de frig, strigă un batrân ce trecuse prin multe la viaţa lui şi avea copii răspândiţi prin satele vecine…
- Modificari de climă… răspunse cu ochii în pământ mai marele satului…
- Ce modificari, în satele din jur copacii au legat deja rod…
- Măcar de am avea zapadă de topit… dar cu gerul ăsta şi fără de apă vor muri toate animalele… nu mai zic de noi…
- Să plece căruţele să aducă apă din satele vecine… propuse o alta voce.
- Cine se oferă? strigă mai marele satului….
- Caii nu mai pot trage, sunt deja vlăguiţi…
- Fântâna mea a îngheţat în întregime… cum sa-mi adăp caii… spuse strigând cel mai mare pizmas al satului.
- Numai lui i s-a întamplat să-i îngheţe chiar toata apa… de rău ce este, şopti pentru sine vocea cea stinsă dinainte…
- Trebuie să mai existe şi o altă cale de scăpare…
- Să luăm apă de la Miruna din curte…
- Liniste, strigă cea mai bătrînă femeie din sat: numai Miruna ne poate ajuta şi o spuse cu atâta hotărâre de parcă în ea stătea cheia rezolvării problemei.
- Da, da… strigă un alt centenar… am devenit atât de răi… voi nu vedeţi… nu înţelegeţi că răutatea noastră stă la rădăcina răului care s-a abătut asupra noastră? Fata asta, Miruna este singura din sat care a păstrat în sufletul ei scânteia divină. Ştim prea bine toţi că de câte ori aţi apelat la ea, nu v-a refuzat pe nici unul… V-aţi gândit că frigul acesta năpraznic ne arată că sufletele noastre sunt îngheţate? Gândiţi-vă spuse acum cu blândeţe, că apa este o mare binecuvântare pentru noi toţi… iar noi am uitat de aceste binecuvântări… am uitat că noi înşine suntem o binecuvantare…
A doua zi, dis de dimineaţă, un grup de săteni s-au oprit la poarta Mirunei. Aceasta i-a văzut şi bucuroasă le-a deschis-o. Simţea de ce au venit... Privea în sufletele lor şi se-ntreba dacă speranţa pe care ei şi-au pus-o în ea va putea să rodească.
Privi spre gradinita ei cu flori şi… de acolo, din ghivece ‘strigau’ spre ea zecile de flori:
Poti… tu trebuie să poţi.
Muşcata cea rosie lumina ca un soare în amiază. Ca vrăjită se îndreptă spre ghiveci si rupse floare după floare. Rupse toate florile de muşcată. Nu gîndea ce face, dar sufletul ei era cel care o îndemna cum şi ce să facă.
Cu florile strânse la piept, ieşi din curte urmată de săteni. Se opri la prima casă de ea, cea care a primit primul fir de muşcată.
Intra în curte şi cu stăpânul casei pe urmele ei, privi în fântână şi nu-i veni a crede, toată apa era îngheţată.
Privind apa cu iubire îi spuse acesteia:
Tu trebuie să trăieşti ca să dăruieşti… tu eşti viaţă… tu eşti iubire… viaţa trebuie să pulseze prin tine… tu trebuie să-i bucuri pe cei care te au în curte… şi trebuie să-i ierţi… dăruieşte-le lecţia iertării… Şi cu multă iubire aruncă în fântână primul fir de muşcată.
Miruna simţea deja respiraţia apei, mai caldă, tot mai caldă… o ruga mereu în gând să-şi revină… să ierte…
Sătenii vedeau cu uimire cum gheaţa se topeşte, îmbrăţişând în undele ei minunea de floare, minunea de soare, de har si de dor, minunea de viaţă… ce-şi dăruia întreaga putere ei, apei.
- Daca nu veti deveni mai blând, mai iertător, mai îngăduitor, apa va îngheta din nou… ea, ca să traiască, are la rândul ei nevoie de pace şi iubire. Şi ea este o fiinţă vie la fel ca noi toţi… Scoase prima găleata cu apă. în undele ei chipul Mirunei parea a fi cel al unei sfinte.
Apoi poposi pe la alte case.
Una după alta, fântânile se dezgheţau. Mergea din casa în casă şi le spunea:
- Nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă aţi fi avut mai multă răbdare, mai multă milă şi înţelegere unii faţă de altţi. Dacă aţi fi simţit că toţi suntem membrii aceleiaşi familii, mari şi păstrătoare de valori spirituale, tot răul din viaţa voastră ar disparea într-o clipă.
Bătrânii ştiau că femeia spune adevarul. Simţeau ca o misiune a lor faptul de a-i învăţa pe tinerii din sat valorile divine. Parcă se treziseră dintr-un som lung după care, privindu-se în oglinda apei se vedeua cu feţe zbârcite, dar ochii sufletului aveau sclipiri de cristal pure, curate…
Zilele treceau, şi-n geamul fiecărei case înflorea câte o floare roşie de muşcată. Si oamenii înţelegeau că fiecare zi este un dar ceresc pentru a se cunoşte mai bine şi a se ajuta mai mult. Acum işi ciocăneau mai des la ferestre, întrebandu-se între ei dacă au nevoie de ceva sau dacă nu cumva au nevoie de ajutor pentru că nu s-au ivit cam de mult pe străzile satului….
Iar zilele li se păreau într-adevar mai frumoase… şi uite… au trecut ani şi ani şi prin acele locuri nu au mai inghetat niciodata apa în fântâni.
De ce oare?
Pentru că oamenii aceia au devenit cu adevarat mai buni.
Bunatatea este o stare care se simte, care trăieşte în jurul fiecaruia care o dăruieşte. Ea poate modifica sufletele şi influenţa natura.
Fii zi de zi mai bun şi vei constata cum viaţa va deveni din ce în ce mai frumoasă… ne spune şi nouă Miruna, dăruindu-ne câte un fir roşu de muşcată.
Primeşte-mă în sufletul tău şi dăruieşte-mă mai departe… tot mai departe… de la suflet la suflet… ne şopteşte printre petalele roşii - scânteind în lumina soarelui - muşcata."
